Reîntoarcerea

Povestea mai mereu a fost poveste. Oamenii sunt dependenți de povești, de happy end-uri, de perfecțiune, de soare, de mare, de haine frumoase.

E dimineață devreme, plouă! Deschid geamul și parcă pentru prima data în viață îmi place cum miroase ploaia, lemnul ud și toamna.

Mereu am fost o visătoare. De ce nu? La urma urmei în vise totul (mă rog…aproximativ) se întâmplă cum îți dorești.

Mirosul de lemn ud îmi aduce aminte de copilărie. Am copilărit la sat cu bunicii, ca toți copiii de vârsta mea, iar cand ploua primeam o pereche de cizme de cauciuc și inauguram toate bălțile de pe stradă. Nu ratam niciuna! Râdeau copiii “Giuli (așa îmi spuneau bunicii, niciodată nu mi-au spus pe nume deși aveau de unde alege) sari ca o balenă!”

Adevărul a fost că eram ca o balenă. Mereu am fost un copil gras, o adolescentă grasă. Prin clasa a X-a m-am îndrăgostit lulea de un baiat Vlad. Îmi aduc aminte că ma uitam la el și la prietena lui Alina. Ce frumoși erau. Mi-am jurat. Gata! De astăzi la sală, Ana se face siluetă!

Zis și făcut. Țin minte că slăbisem așa de mult încât îmi căzuse trei sferturi din părul din cap, am ajuns la spital în perfuzii, devenisem un sport freak, trăsătură ce avea să mă urmărească următorii 10 ani constant. Mergeam la înot, alergat, basket, step aerobic, dance aerobic, tae-bo, aro-kick, nici nu mai știu câte și mai câte.

În 2007 a fost un an ciudat. L-am cunoscut pe Robi (soțul meu). Țin minte, când m-a strâns de mână prima dată, era șocat: “Doamne, ai mâinile distruse – beșici, bătături…”. Într-o seară m-a însoțit la sală și când a văzut cât loveam în sacul de box, m-a întrebat: “De ce te chinui atât?” Și i-am spus povestea mea, i-am spus despre efortul supraomenesc de a rămâne în greutatea de bun simț, de a-mi număra fiecare calorie, respirație, vorba aia…până și aerul mă îngrășa.

Tot în 2007 mi-am nenorocit genunchiul, viața mea sportivă s-a dus pe apa sâmbetei. Îmi lipsea sportul ca aerul. Am facut nenumărate RMN-uri, am vizitat nenumărați ortopezi…gata cu săritul, alergatul, sportul…Îmi lipsea ceva atât mult…

Dintr-o întâmplare am ajuns la un curs de make-up, iar pe vremea aceea nu se făceau cursuri ca acum. Cursul de make-up mi-a schimbat viața. M-a schimbat pe mine definitiv, mi-a redat încredere, am renăscut ca pasărea Phoenix. Am prins curaj să vorbesc, să mă exprim, să respir culoare. Și nu…nu a fost ușor. Un om ca mine pornind dintr-o total altă lume, alt job, altă dimensiune, înspre o meserie pe care 90% o vedeau înjositoare…inutilă. Și totuși uite că se poate. Au fost câțiva îngeri păzitori care m-am ajutat cu bani, cu sfaturi, cu recomandări și cu voia lui Dumnezeu, ANA A RENĂSCUT. Am regăsit în machiaj dorința de a merge mai departe și de a inspira pe cei din jurul meu. Mereu le vorbesc femeilor despre puterea machiajului și despre încrederea în sine…acea putere ce îți dă un imbold să faci o schimbare cum am facut-o eu.

Povestea mea nu e una cu happy end! De ce? Pentru că încă nu e sfârșitul. Simt că mai am atâtea de spus și făcut, mă rog doar sa am sănătate și putere să le fac. Keep in touch și nu uitați și ploaia e atât de frumoasă…pentru că după ploaie răsare soarele mereu!